Seimeni

La Seimeni nu există nici un 'monument'. Nu există nici măcar un 'sit arheologic'; şi totuşi, obişnuiţii Internetului s-au lovit, măcar o dată în ultimii trei ani, de numele satului şi de fabulaţia în jurul 'sanctuarelor rotunde ale dacilor' (pe lângă care, veţi vedea, Sarmizegetusa Regia este un biet copil).
Localitatea se află la nord de Cernavodă, pe şoseaua de Capidava. Primul sat spre sud se numeşte Seimenii Mici, următoarea fiind Seimenii Mari, acolo unde ne vom opri.
De ani de zile îmi doresc să ajung acolo dar, din diverse motive, intenţia s-a tot amânat, pînă la 23 august 2014. Am avut atunci oportunitatea de a opri o oră şi a face nişte fotografii. Câteva dintre ele, alături de câteva observaţii, am să le pun aici, în beneficiul colegilor, în speranţa că le voi trezi interesul.

Am să încep cu ortofotografia satului, împărţită în două planşe, respectiv partea nordică şi partea sudică a satului. Am să folosesc numai fotografii de mărime maximă (în formatul blogului), câtă vreme detaliile contează.

Seimeni, jumătatea nordică a satului.

Imaginea este dominată de cercuri cu diametre în jur de 22 m, asupra cărora s-au făcut numeroase speculaţii, oamenii de ştiinţă preferând explicaţii 'decente', de genul rezervoarelor de petrol germane, din primul sau al doilea război. Chiar şi pe această imagine mică, se văd însă nu doar 'cercurile' (provizoriu, pentru a nu specula prea mult, am să le numesc astfel), dar şi incinte cu trasee liniare, închizând un cerc (situaţia cea mai obişnuită), două sau trei. Aceste linii vor fi numite aici simplu, 'incinte', indiferent că în fotografii se zăresc doar părţi ale lor.
Deşi în fotografie ansamblul de cercuri şi incinte par la acelaşi nivel cu satul, în realitate primele se află pe un platou înalt, separat de satul din vale de o râpă destul de înclinată, diferenţa de cotă între şosea (223) şi sat (biserica) fiind de 45 m altitudine.
Marcatoarele de locaţie (cu albastru) sunt de două feluri: numerice (02x), respectiv punctele mele GPS (luate pentru a corela fotografiile) şi celelalte, care au o literă în faţă (Tx, sau altceva), reprezentând puncte puse acasă, ca obiective de văzut.
Ştiind că voi face deplasarea cu nevasta şi nepoata (de 4 ani), era clar că nu voi putea vedea tot situl (ceea ce reclamă cel puţin o zi întreagă), aşa că mi-am propus un număr limitat de obiective (nici acelea văzute integral, de pildă 'asta ce-i?').

Seimenii Mari - jumătatea sudică a satului.

Satul Seimenii Mari nu a fost prima dată sesizat de internauţi, ci de Pamfil Polonic, la finalul veacului XIX, când a găsit, la malul Dunării (la sud de sat), pe o înălţime, resturile unei fortificaţii romano-bizantine, dar şi un val care separa zona din proximitatea Dunării de restul teritoriului; în imaginea de mai sus, capătul nordic al valului este marcat cu 'val1' la 'val3'. Din nefericire, notele lui Polonic au rămas nepublicate, situl - fabulos! - scăpând peste un veac atenţiei arheologilor. Interesant de notat, 'cercurile' i-au scăpat şi neobositului şi vigilentului Polonic; fără fotografie aeriană, mergând doar pe şosea, nu este mare lucru de văzut. Mai mult, şoseaua veche mergea pe jos, prin sat, ratând peisajul şocant de pe coastă.
Am început turul satului la capătul lui sudic, venind dinspre Cernavodă, la punctul GPS 21.Nu am să reproduc aici toate fotografiile, pentru că ar fi situaţii în bună măsură repetitive, ci doar câteva 'pour la bonne bouche'. Prima pereche de fotografii (dintre cele reproduse aici) a fost realizată la punctul GPS 23, în nordul satului, după escaladarea parţială a coastei, pentru a arăta poziţionarea faţă de Dunăre.

GPS 23, vedere spre amonte (satul este 'ascuns' în stânga).

GPS 23, vedere spre aval.

Dar desigur - 'cercurile'... Iată unul în fotografia de mai jos (scriu aici comentariile, fiindcă etichetele nu pot fi suficient de lungi): în partea dreaptă se distinge obiectivul T8 (cam două treimi din circumferinţă), dar şi o 'incintă', în prim plan.

GPS 24, fotografie spre NV (T8 parţial). Vezi foto anterioară pentru elemente comune de fundal.

Mai jos vedem avem o altă pereche de fotografii, respectiv un ansamblu şi un detaliu pentru T6, din punctul GPS 25. Fotografia de detaliu este destinată a evidenţia diferenţa netă de vegetaţie pentru circumferinţa 'cercului', faţă de restul terenului (atât la interior, cât şi la exterior), sugerând (din experienţa mea) ziduri de piatră, pe care vegetaţia nu poate creşte prea viguros.

GPS 25, T6, vedere spre NE (în fundal şoseaua spre Capidava).

Acelaşi obiectiv, detaliu în partea stângă a fotografiei de ansamblu.

Ceea ce se vede clar pe fotografia de detaliu este nu doar diferenţa de vegetaţie, dar şi grosimea considerabilă a zidului 'cercului'; nu avem o scară în imagine, nici nu am făcut măsurători (de unul singur este mai greu), dar este vorba de peste 1 m. Un alt detaliu care nu este foarte clar, în vegetaţia mare, este diferenţa de cotă între margini şi centru, estimată către un metru.
Platoul de deasupra satului Seimenii Mari are o stare de conservare destul de bună, probabil şi ca urmare a faptului că terenul nu este exploatabil agricol, fiind folosit ca păşune. Există puţine stricăciuni în ceea ce ar fi fost peisajul antic. Una dintre ele este o ravenă naturală, care evacuează apele strânse pe platou, spre Dunăre.

Ravena de la GPS 26, vedere spre sat.

Ansamblul de 'cercuri' este dominat, în partea nordică a platoului, de un movilă cu dimensiuni apreciabile (cca 21 m diametru în ortofotografie, +6 m pe harta militară; coincidenţă sau nu, diametrul movilei este practic identic cu al 'cercurilor'). Că a pre-existat sau nu complexului de 'cercuri', este imposibil de spus fără săpătură; cert este că movila a fost 'lucrată' pentru a se integra peisajului (funerar?...).

Vedere spre movilă (GPS 29), de la est (dinspre şosea). A se observa cele două rânduri de 'valuri'.

Vedere de pe primul 'val' la est de movilă (vezi foto anterioară), spre sud.

'Valul' din imaginea de mai sus este 'incinta' pentru T5 (vezi planul general, nord), care este tăiată la poalele movilei. O a doua 'incintă', care de această dată nu mai are legătură cu nici un 'cerc', este vizibilă la nord şi la est de movilă, reprezentând un aranjament peisagistic care integrează movila (singulară) în câmpul de 'cercuri'.
Am realizat câteva fotografii şi de pe movilă, care este un excelent post de observaţie, din care am să reproduc doar câteva, doar pentru a ilustra caracterul sistematic şi 'anost' al amenajărilor.

Vedere de pe movilă, spre NE (grup de 4 'cercuri' în marginea terasei). În plan mijlociu - o 'incintă'.

'Cercul' aflat imediat la SV de movilă, singurul cu o intervenţie recentă masivă.

În fotografia de mai sus vedem singurul 'cerc' care a suferit o intervenţie masivă, dar în fapt marginală (majoritatea gropii este la exterior), de dată recentă. În profilul gropii, imediat sub iarbă - un strat relativ dens de pietriş, probabil o suprafaţă amenajată.
Un aspect mai insolit este dat de o altfel de 'ravenă', care conectează platoul înalt şi satul din vale; traseul drept şi aspectul regulat (cu margini înalte cam de 3 m) sugerează o amenajare antică, de o anume somptuozitate; în imaginea de mai jos se vede, în dreapta, o jumătate din 'cercul' notat T4, şi drumul coborând spre Dunăre, în stânga imaginii.

'Incintă' mărginind un drum care coboară spre Dunăre.

Pentru mine, sincer, cel mai aşteptat moment al vizitei a fost valul semnalat de Polonic. El nu a fost observat de căutătorii de OZN-uri La Tène şi practic nu aveam nici o idee cum arată şi, mai ales, cum s-a conservat. Reproduc mai jos o imagine care, zic eu, face cât zece pagini de descriere, la care adaug una 'ajutătoare'.

Valul semnalat de Pamfil Polonic, în marginea sa nordică, vedere spre sud.

În stânga imaginii de mai sus vedem o vale adâncă (are 25 m în DTM), cu pante relativ abrupte. Marginea vestică a văii prezintă urme vizibile ale alterării conformaţiei naturale, rezultat al săpării unui şanţ (centru) şi a înălţării unui val. În extremitatea dreaptă se vede clar cum urmele acestui val se ridică deasupra platoului pe care îl apăra. Pentru a fi şi mai clar - adaug o fotografie realizată câţiva metri mai spre dreapta.

Aspectul terenului la vest de val (vezi fotografia anterioară).

Conformaţia platoului este evident alterată, având marginea mai ridicată decât centrul, ceea ce nu poate fi rolul unor evoluţii naturale.
Remarcăm pe malul opus al văii apărate (nu i-am găsit un nume) o dungă bine profilată. Ea ar putea fi şi demarcarea unei proprietăţi (deşi mă îndoiesc), dar ar putea fi şi altceva...
Ce este acest platou şi ce relaţie are cu ansamblul de 'cercuri' şi 'incinte'? Valul se termină în zona unde, în glorioşii ani ai comunismului, s-a făcut un mare canal de irigaţii. Imediat la nord de acesta şi de şosea (şoseaua nouă, aia de nu exista pe vremea lui Polonic, dar nici în DTM!) - încep 'cercurile', respectiv cel notat de mine T2.
Suntem de acum în jocul cu cocostârcul: ce este apărat de un val şi unde se jucau 'apăraţii' cu cercuri? Acolo unde se termina valul... Este un scenariu pe care arheologii l-au întâlnit de sute de ori.

Balcik

Cartierul de răsărit, sub terasa de 200 m înalţime

Oraşul este celebru, cel puţin printre români, pentru 'castelul din Balcik', denumire uşor pretenţioasă pentru o vilă frumoasă construită acolo de regina Maria, în scurtul răstimp istoric când oraşul a aparţinut României, în interbelic. Eu am făcut două vizite în oraş, una în 2008, în postura de excursie documentară a unei sesiuni Pontica, iar una recent, fugărit de la Vamă de vremea proastă. Amândouă, din nefericire, au fost vizite glonţ, aşa că la 'castel' nu am ajuns. Desigur, aş dori să se întâmple într-o zi.

Templul elenistic (imagine 2008)

Balcik este port la Marea  Neagră, între Cap Kaliakra spre nord-est şi Albena ('Nisipurile de aur') la sud, aflate la distanţe de circa 20 de km, adică într-o zonă în care se presupune că sunt destule şanse să ajungeţi în următorii ani. De la Vama Veche drumul cu maşina durează cam o oră.

Templul elenistic. Detaliu cu zidul extern.

Malul bulgăresc al mării, mai ales la sud de Shabla, este unul stâncos, înalt, cu puţine locuri care să permită existenţa unor aşezări mari; aşa că, vă puteţi imagina, sunt toate ocupate. Aşa este cazul cu Balcik, unde în terasa înaltă a câmpiei bulgare se deschide un amfiteatru cu diametrul de cca 3 km, în jurul unui torent scurt şi abrupt. Pe acelaşi loc exista, în antichitate, oraşul grecesc Dionysopolis, oraşul cel mai de sud al provinciei romane târzii Scythia Minor. De acolo provine o importantă inscripţie (prezentată în copie şi de Muzeul Naţional din Bucureşti), din care aflăm multe dintre lucrurile ştiute despre Burebista; despre oraşul Dionysopolis, însă, nu ştim mai nimic, sau, pentru a fi mai exact, aproape nimic în comparaţie cu Callatis, oraş aflat într-o situaţie similară. Am văzut un templu elenistic, descoperit întâmplător cu ocazia unei investiţii hoteliere, dar cum era în 2008 era şi zilele trecute, în 2012, 'vizitabil' atât cât sugerează imaginile alăturate. În fotografia din dreapta se vede un detaliu (din zona vestibulului, presupun), frumuseţea şi masivitatea feţei externe a zidului, dar, deasupra, între tempul şi nivelul de călcare de azi - un alt oraş, probabil cel roman; îndrăznesc să presupun că ceea ce vedem pe profilul din dreapta sunt pile de hypocaust, dar, dacă este aşa - există acolo o instalaţie enormă, probabil de la un edificiu public.

În epocă modernă oraşul a fost locuit mai ales de populaţie musulmană, adevăr general valabil pentru toate porturile maritime ale Dobrogei, înainte de 1878. Ceva din specificul turcesc a rămas, precum casele cu 'geamlîk' sau etajele ieşite în stradă pe consolă (am văzut astfel de lucruri şi în Cehia, de exemplu, dar cred că sunt specifice oraşelor aglomerate ale orientului).

Casă modernă cu 'geamlîk' turcesc (partea din stânga).

Oraşul este căţărat pe dealul care mărgineşte marea, multe străzi fiind abrupte, dacă nu chiar, după modă antică, sunt pur şi simplu străzi în trepte. Nu ştiu dacă este doar autosugestie, dacă este prejudecată legată de oraşul de suflet al reginei Maria, dar Balcik îmi aduce puternic aminte de Sinaia; o Sinaia la malul mării... Nu-i aşa că-i interesant?

Străzi în pantă, scări şi etaje pe console

Ca orice oraş turistic, există multă arhitectură recentă, şi nu tocmai urâtă. Este un loc de umblat de nebun, cu peisaje surprinzătoare la colţ de stradă, dar presupun că nu la ore târzii (specificul turcesc, vizibil în toate, ar trebui să descurajeze entuziasmul nocturn). Oricum, mă întreb ce s-ar putea face în oraş mai mult de două zile. Trei zile, dacă dormim bine. Hai - şapte zile dacă ne hotărâm să învăţăm bulgară...
Asta cu învăţatul de limbi străine este, desigur, un moft intelectual; localnicii înţeleg româneşte, românii dând probabil contingentul cel mai mare de turişti.

Oricum, o mare parte dintre localnici şi rup româneşte, unii chiar foarte bine. Diferenţa vizitei recente, faţă de 2008, a fost grija mult mai mare a ofertanţilor pentru valahul călător; am văzut oferte de cazare sau de masă în limba română, dar am găsit chiar un hotel numit 'Doi cocoşi', care este explicit destinat românilor, iar afişele anunţă că tot personalul cunoaşte limba română; am testat la restaurant şi este aproape adevărat. Credeţi că este undeva pe coclauri? Nu, este pe faleză, şi este chiar un hotel frumos, cu viluţe cochete în jur, şi ele destinate turiştilor...

Bunăvoinţa gazdelor nu ar trebui să vă păcălească... În ochii oamenilor simpli există un 'ne sait quoi', o reţinere uneori politicoasă dar şi uşor ostilă, neexprimată în vorbe, sau în gesturi, dar evaluabilă în privirea mată. O vizită la muzeul de istorie din localitate poate sugera câteva ipoteze de răspuns la acea atitudine.

Gara?... Nu. Muzeul de Istorie!

Am găsit acolo, în 2008, una dintre cele mai expirate expoziţii văzute vreodată, făcându-mă să mă întreb dacă a fost vreodată remaniată după 1989. Probabil că da. Au rămas însă câteva lucruri clare din vremea lui Jivkov...
Ura - sau teama? e cam la fel - faţă de români este un lucru care transpare acolo foarte clar. Evident, nu lipsesc hărţile cu Bulgaria Mare (din diverse epoci), de care este plin şi Internetul, vremuri în care stăpânirea bulgară s-ar fi lăţit tocmai până în Crişana (desigur, există suport istoric pentru orice aberaţie, dacă nu eşti dispus să consideri toate argumentele, pro şi contra). Dar zona cea mai fierbinte este desigur cea recentă. Marea armată rusă eliberatoare există, la 1877; armata română, desigur, era prea mică pentru a merita menţiunea. Ce să mai zicem de dramaticele împrejurări din Al doilea război balcanic (1913), când imperialiştii români le-au răpit Dobrogea sudică. Veţi găsi acolo fotografii ale victorioasei armate de eliberare bulgare, din toamna lui 1916, care a dezrobit teritoriul strămoşesc bulgăresc; despre germani - nici un cuvânt, nici o aluzie. Sper ca măcar viitoarea expoziţie să amintească cercetările arheologice realizate de germani în anii 1916-1919...
Din acelaşi serial fac parte fotografiile cu "eliberarea" Balcik-ului din septembrie 1940, ca efect al Tratatului de la Craiova. Un necunoscător al istoriei, văzând vajnica armie, ar putea crede că au fost lupte crâncene; că doar de aceea merge lumea la muzeu, să înveţe istorie. Evident, nici un cuvând despre rolul Germaniei în evenimentele de la sfirşitul verii anului 1940.
Din aceeaşi categorie - prieteni-prieteni, dar să ştim şi noi! - aparţine o sentimentală fotografie a lui Gh. Gheorghiu-Dej în ilustra companie a unui celebru revoluţionar bulgar, complet necunoscut, la închisoarea Doftana (pe vremea comuniştilor o 'icoană' a ilegalismului), curăţei şi relaxaţi, cu mâinile în buzunar, ca şefii de la bursă. Evocarea 'ilegalismului' comun, aici, nu face decât să ne mai amintească o dată, şi încă o dată, că Dobrogea de sud (Cadrilaterul) a stat două decenii sub cisma grea a imperialistului român...

De ce am evocat aici aceste lucruri? Doar pentru a înţelege mai bine psihologia gazdelor. Muzeele sunt, cum se spunea nu de mult, 'un manual de istorie pentru educarea cetăţenilor', adică reflectă ceea ce puii de cetăţeni învaţă la şcoală; şi, cel puţin cei care au făcut şcoala cu ceva vreme în urmă - adică gazdele voastre de mâine - au făcut exact acea şcoală cu 'imperialismul românesc'.
Evident, câtă vreme plătiţi - sunteţi bine primiţi... Chiar şi la muzeu.

Cariere de piatră în partea de SV a oraşului

Una dintre puţinele clădiri publice rămase

de pe vremea turcilor (1871). 

Are fardul căzut, dar încă se vede gloria trecută...

Vedere spre sud, spre Nisipurile de Aur

Poftiţi la masă!

Link-uri utile:

• Video despre castelul reginei Maria: http://video.google.com/videoplay?docid=4385922655600797902 (o savuroasă limbă română vorbită de o bulgăroaică)

• Istorie Balcik: http://balciclove.topcities.com/istorie1.html

• Cam acelaşi lucru pe Wiki ro: http://ro.wikipedia.org/wiki/Balcic

• Decretul în cinstea lui Akornion: http://en.wikipedia.org/wiki/Decree_of_Dionysopolis

Kaliakra

Suntem aici într-un caz particular: unde fugim de la gazdă dacă suntem la Mare şi plouă. Aceasta a fost situaţia noastră, zilele trecute, la Vama Veche. A propos de Vamă: satul a fost înfiinţat de găgăuzi (câh...) în 1811, numindu-se, pre limba lor, Yilanlîk, denumire schimbată patriotic în 1913, când România anexa Dobrogea de sud (sau Cadrilater), moment în care graniţa s-a mutat mult spre sud; vechiul sat de frontieră devenea astfel 'Vama Veche'. Veche şi mereu actuală, nu-i aşa?
Fiindcă Dobrogea românească am bătut-o cu Alexandra în cam toate direcţiile, în mod repetat, în ploiasa dimineaţă de august am realizat că suntem la numai cca 40 km de capul Kaliakra, adică mai aproape decât de Constanţa... Eu mai văzusem locul, cu ceva ani în urmă, şi ştiam că oricum va fi mai bine decât în cutiuţa de conservă în care dormeam.
Aşa cum numele mărturiseşte, Kaliakra ('înălţimea cea frumoasă') este cel mai spectaculos loc al pontului stâng, acolo unde ţărmul aliniat nord-sud, din Deltă în jos, se deschide spre vest într-un golf larg şi frumos, spre Varna. Este un promontoriu lung (cca 2.3 km) şi îngust (1.5 km lăţime la intrare), ridicat spectaculos deasupra mării (cca 40 de m, echivalentul unui bloc cu 10 etaje; Wiki dă 70 de m; eu am folosit estimarea din Google Earth). De acolo există o excepţională supraveghere a traficului maritim, pe distanţe considerabile; dacă spre nord nu vedem ţărmul decât până în dreptul localităţii Shabla, spre sud, însă - minune! vedem tot ţărmul bulgăresc, ba chiar, dacă avem noroc, o bună parte a ţărmului anatolian, deşi se află la peste 250 km. Iar noi am avut noroc, fiindcă vremea s-a schimbat, vântoasă şi rece, dar clară.

 

Cap Kaliakra, vedere spre SSE. Ceea ce vedeţi, la orizont, este... Anatolia. Navele din larg aşteaptă intrarea în portul Varna

Incinta nordică (sec. III-IV)

Turnul de vest al porţii incintei nordice

Accesul se face dinspre Kavarna. Există varianta unui ocol pe vestita coastă de la Şabla, doar că nouă ni s-a părut dezolantă; oricum, drumul vă scoate tot prin Kavarna, aşa că nu există un 'shortcut'. După ce vă opreşte cerberul care distribuie bilete (cred că 3 leva de căciulă, adică 1.5 Euro), trebuie să deveniţi atenţi, fiindcă la doar câteva zeci de metri după ce v-aţi legalizat vizita şoseaua trece prin incinta nordică. Sigur - nu este mare lucru de văzut, fiindcă incinta este complet 'restaurată', în cel mai barbar mod cu putinţă. Mai rău, în lungul incintei nu există un drum de vizitare, aşa că dacă doriţi să vizitaţi trebuie să vă hotărâţi să o luaţi prin bălării (nu am avut o problemă, fiind obişnuiţi). Ştiam din fotografiile văzute pe Google Earth că singura poartă a incintei nordice (lungă de cca 430 m) se află la est de şosea, aşa că am mers până acolo. Vegetaţia abundentă (într-o vară deosebit de secetoasă!) previne observaţii utile unui specialist. Oricum, am constatat cu uimire că poarta este compusă dintr-un turn rectangular mare (cel de est) şi un turn greu de definit, la limita dintre un turn semi-circular şi unul în formă de U, cel din urmă destul de mic (fără corespondent pe arhitectura militară din Dobrogea de nord), la vest. Perechea de turnuri, cu ieşiri diferite în faţa incintei, arată ciudat rău... Oricum, este cam tot ce se poate observa, fiindcă zidul originar a fost întâi... distrus, înainte de a fi 'restaurat' (cu nucleu de beton armat, după cum puteţi vedea în imagine). Ceva săpături arheologice s-au realizat şi în zona din spatele porţii, dar sunt complet lăsate în paragină...

Turnul de est al porţii, cu modificări (prim plan); blocaj parţial??

Gazdele datează incinta nordică în sec. IV-VII, dar este destul de discutabil. Pe imaginile de pe Google Earth, aşa neclare cum sunt, vedem că turnurile sunt mai mult sau mai puţin pătrate, respectiv două la vest de şosea, unul mare şi unul mic (acesta cu aparenţă de bastion), iar un alt turn rectangular există la est de poartă. Distanţele între turnuri sunt destul de mari, între 45 şi 70 m. Densitate mai bună există pe segmentul extrem răsăritean, unde se văd însă altfel de turnuri: unul mare, în U, la extremă, iar la intervale două mici, semi-circulare, pline. În fine, la est de turnul în U se vede şi o poartă pietonală.
Datarea acestei incinte mi se pare problematică. În primul rând, ea pare construită în ultima parte a veacului III, turnurile pătrate fiind caracteristice acelei perioade. Sigur, există certe intervenţii ulterioare: turnurile în U sunt de perioadă constantiniană, iar bastioanele semi-circulare nu pot fi mai timpurii de sec. V. Cât despre perioada finală de uz militar, mă îndoiesc că ajunge în sec. VII, chiar dacă s-ar fi găsit dovezi de locuire atât de târzii, în spatele porţilor.
Fiindcă eticheta nu primeşte mai mult de un rând, atrag aici atenţia asupra fotografiei de mai sus, unde, la laterala turnului (aici în dreapta) se conservă placajul originar, de bună calitate.

Incinta 2, flancul vestic. Alternanţă de bastioane semi-circulare şi turnuri rectangulare, cu 'proteichisma'.

Întorşi la şosea, mai aveţi câteva sute de metri până la parcarea mare, generoasă, care tronează peste un şanţ de apărare. Descălecând, găsim acolo o a doua incintă. Medievală, zic colegii. Că această incintă a fost folosită în evul mediu - foarte posibil, fiindcă multe caracteristici observabile nu corespund standardelor antice târzii. Sunt însă câteva lucruri care surprind. În primul rând acea 'proteichisma' - escarpa zidită în faţa incintei (vezi fotografia anterioară). Din nefericire nu sunt specialist pe fortificaţii medievale, pentru a şti dacă sistemul - introdus în sec. VI - a fost folosit şi în evul mediu; acum nu-mi aduc aminte să mai fi văzut, la forturi medievale, genul acesta de amenajare (îmi aduc aminte de şanţuri cu contra-escarpa zidită, dar acolo nu mai avem 'bermă' spre fortificaţia principală). O altă ciudăţenie este alternanţa de turnuri rectangulare cu bastioane mici semi-circulare (două şi două în imaginea anterioară). Sigur, alte caracterisitici par medievale: grosimea prea mică a zidurilor turnurilor rectangulare; proporţia neobişnuită a dimensiunilor (cu adâncimea mult mai mare decât deschiderea, sau intrarea 'secretă' mult peste nivelul solului).

Incinta 2, flancul estic, cu intrarea şi anticele tarabe de tablă ruginită (erau tot acolo în 2006 şi tot nefolosite)

Dar cel mai suspect lucru dintre toate se vede pe fotografia de pe Google Earth, la est de parcare: un al doilea şanţ de apărare! Fortificaţie medievală??... Ipoteza mea este că această incintă a fost iniţial construită la finalul antichităţii, atunci când rarefierea garnizoanei nu a mai permis apărarea unei incinte de peste 400 de metri (cea nouă are 190 m lungime). Bastioanele semicirculare recomandă secolul V, în perioada post-hunică (posibil Anastasius), dar 'proteichisma', în sine, vorbeşte despre o generaţie mai târzie, probabil iustiniană. Incinta a cunoscut sigur mai multe reconfigurări, chiar înaintea abandonului fortului antic târziu, aşa cum se vede, limpede, pe o situaţie fotografiată în spatele intrării (vezi fotografia următoare).

Incinta 2 - poarta veche.

 În fotografia de mai sus vedem o situaţie încurcată... Poarta nu a fost iniţial proiectată aici (în loc de drum avem o fundaţie de zid). În faţa porţii avem fundaţia unei clădiri mari, demolate sistematic la nivelul de călcare (probabil anterioară noii incinte). Deşi pe zidurile laterale ale incintei vedem mult mortar modern, faţa internă a porţii pare o lucrătură foarte curată, cu blochete mari, rectangulare, foarte frumos îmbinate (inclusiv reparaţia pare antică), şi-mi este greu să cred că în evul mediu se mai făcea aşa ceva...

Biserica 1, altarul 'mini-triconc'.

Biserica 1 - pronaos.

La interiorul fortificaţiei mediane - un amestec confuz de obiective medievale şi antice. Există nu mai puţin de patru bisericuţe, toate pe acelaşi plan (uninavă cu altar semicircular şi pronaos scurt), toate cu aceeaşi datare (sec. XIV); de ce - nu am înţeles; spaţiul în care ne aflăm, între incinta 2 şi fortul medieval nu are decât un pic peste 3 ha.
Altminteri, cele 3 hectare sunt pline de ruine, inclusiv de săpături arheologice mai vechi sau mai noi, toate abandonate. Inscripţionările gazdelor - de genul 'locuinţe' - nu sunt de mare ajutor.

Sistem de canalizare roman

Puţine alte lucruri sunt identificabile pe sit, fără asistenţa unui ghid. Am găsit un sistem de canalizare roman (vederea alăturată). Ar mai fi, apoi, nişte thermae, ecepţional restaurate, evident cu beton armat. Ar fi de comentat numai dimensiunea lor mică (cca 25 x 10 m), ceea ce le mărturiseşte mai degrabă o investiţie privată, decât loc de loisir public; oraşul roman are o suprafaţă de minim 15 hectare, ceea ce face ca astfel de băi să fie subdimensionate; de aici deducţia că erau băi private.

Thermae cu podea de beton armat...

Ca să nu lungim vorba, mergând mai departe, spre sud, ajungem la partea cea mai îngustă a promotoriului, unde lăţimea, de la o faleză la cealaltă, este de cam 40 de m. În acest punct a fost construit un fort medieval - inconfundabil, de această dată. El închide o suprafaţă de maxim o treime de hectar, având un turn orientat spre uscat, care funcţiona drept poartă, şi un alt turn, care permitea accesul spre expremitatea sudică a promontoriului. Este interesant că constructorul medieval nu s-a mulţumit să se apere spre uscat, în partea cea mai strangulată a peninsulei, ci şi spre interior, ceea ce mărturiseşte că exista o temere şi în acea direcţie.

A treia fortificaţie, medievală, spre capătul sudic al promontoriului. În spate - instalaţii militare actuale.

Extremitatea vestică a fortului medieval (cu al doilea turn)

Chestiunea deschide problema accesului la apă al locuitorilor, referindu-mă şi la apa potabilă - care pare cuiul lui Pepelea - dar şi la apa mării. În zona unităţii militare, din spatele fortului medieval, vizitatorul va vedea numeroase 'grote' (aşa arată), mărturisind o stâncă destul de friabilă, în care se pot săpa galerii. Că acest lucru ar fi uşurat accesul la apa potabilă - fie-mi dat să mă îndoiesc, deşi exemplul Tomis-ului ar trebui să ne încurajeze să credem că orice este posibil; accesul la un soi de port, însă, sigur, şi aceasta explică şi temerea că vizitatorii nepoftiţi ar putea veni nu numai de pe uscat, dar şi de pe apă.
Într-o astfel de grotă este amenajat şi un mic muzeu. Cam la plezneală, zic eu...
Potenţialul locului este uriaş, datorită poziţiei unice. Ce au făcut bulgarii cu acest potenţial - este demn de un top al contrarealizărilor. Am să exemplific cu o imagine mai de aproape a unei alte remarcabile năzbâtii în ale restaurării. Vă las să admiraţi, eu rămânând fără cuvinte:

Poarta medievală, vedere de la interior.

Am încercat, ca de obicei, să recomand link-uri utile. Deşi am perseverat peste un sfert de oră - nu am găsit nimic care să merite. Este un semn sigur al eşecului de valorificare.

Cetatea Neamţului

Cine merge pe şoseaua E85, de la Roman la Suceava sau invers, are pe la jumătatea drumului posibilitatea unui ocol cu folos, nu mai mult de 16 km, pentru a merge în Târgul Neamţului. În zonă se află numeroase obiective de vancanţă, precum bojdeuca lui Creangă, Mănăstirile Agapia, Neamţ sau Văratec, pentru a folosi aici lista scurtă. Pentru un istoric, presupun, vizita la Cetatea Neamţului va răsplăti cel mai mult efortul. Efort - fiindcă aveţi de urcat un deal de aproape 100 de m altitudine, însă aleea este bine amenajată iar accesul este civilizat.

Cetatea este atestată documentar încă de la 1395, fiind desigur construită în vremea primului domnitor care a organizat sistemul defensiv al Moldovei, Petru Muşat (1374-92). Poziţia ei, pe râul Neamţului, aproape de confluenţa cu râul Moldova, cu excelentă vizibilitate spre SE, supraveghiind drumul care urca spre capitala Suceava, mărturiseşte faptul că, în zilele când se puneau primele pietre, era o cetate de graniţă. Ciudat, nu?
Poziţia vulturească, dar şi dimensiunea redusă, îi luminează rolul strategic, cel de alarmare timpurie, de închidere a principalelor văi spre munte, dar mai ales de cetate de refugiu pentru familia domnitoare, adică un loc pentru zole negre. Cetatea veche (cu galben pe planul alăturat, 47 x 38 m) putea adăposti cel mult 100 de militari, alături de capetele princiare şi slugile lor, adică o garnizoană prea mică pentru a conta la atac.

Vedere de la sud-est

Poziţia sa de câine de pază al capitalei a fost însă apreciată şi mai târziu, când Ţara Moldovei ajunsese la maxima sa dezvoltare, aşa încât cetatea este refăcută şi lărgită de Ştefan cel Mare, care adaugă pe platoul nordic o cetate nouă, dreptunghiulară, cu mari turnuri - sau mai degrabă bastioane - circulare, protejând suplimentar accesul. Laturile de est, sud şi vest erau protejate natural de o râpă adâncă, de urcat în patru labe, deci impracticabilă militar. Latura de nord, cea care dă spre vârful La Cerdac (624 m) era singura care asigura accesul spre fortificaţie; doar că inamicul nu putea veni decât dinspre sud - ca şi turistul de azi, ocolea cetatea, în bătaia arbaletei, apoi se aventura pe un pod strâmt, lung de aproape o sută de metri, suită pe piloni înalţi "cam de o 50 de picioare" (după mărturia misionarului Marco Bandini), adică cel puţin 15 metri, după aprecierea mea. Podeţul se "înfăşura" pe cetatea nouă, lăsând călătorul sau aventurierul străin în bătaia armelor, iar la sfârşit avea de trecut peste un podeţ batant.

Vedere de la nord

Podeţul traversa şanţul de apărare, săpat - sau oricum reamenajat - în epoca lui Ştefan cel Mare, lat şi adânc, creând călătorului vertijul înălţimii, tăia legătura naturală a platoului fortificat cu dealul alăturat. Cele două fotografii alăturate prezintă secvenţa de acces - podeţ - cetatea nouă - cetatea veche, din ambele unghiuri de bază, de la sud şi de la nord.
Al treilea episod important în viaţa cetăţii s-a petrecut în vremea lui Vasile Lupu, la mijlocul veacului XVII, când se schimbă statutul locului în mănăstire, desigur cu gândul ascuns al reabilitării cetăţii de refugiu, manevră care nu a putut scăpa ochiului străin; misionarul Bandini, cel puţin, nu s-a lăsat păcălit, remarcând că locul seamănă a cetate, nu a mănăstire, explicând gestul domnitorului de schimbare oficială a destinaţiei drept o manevră de adormire a vigilenţei turcului. Acest lucru era însă mai greu de făcut, dovadă că la 1718 otomanii impuneau domnitorului Mihail Racoviţă să strice cetatea. Curios... În epoca tunurilor Cetatea Neamţului era încă considerată un loc greu de bătut.

Carte poştală din perioada interbelică

În ruine a stat cetatea peste două veacuri. În 1954 s-au realizat acolo primele cercetări arheologice, care au fundamentat o primă intervenţie de restaurare, în anii 60.

Stadiul de amenajare în anii 70.

Nu sunt specialist al evului mediu şi cu atât mai puţin restaurator, aşa că luaţi impresiile mele drept opiniile unui călător grăbit; dincolo de câteva chestiuni care mi-au stârnit nedumerirea - şi care nu sunt automat greşeli - lucrurile par făcute cu simţ de răspundere. De exemplu: aproape nicăieri nu s-a urmărit reconstrucţia peste nivelul la care ruina a putut fi studiată. De aceea vedem doar un singur segment de crenel, deasupra turnului de SE, sugerând astfel cota la care privirea trebuie ridicată.

Aripa răsăriteană a cetăţii dinăuntru. În stânga, la etajul 2, o prinţesă blondă, cu privire fixă. Am şi detaliul, dar nu-l dau, că seamănă prea mult cu... Dar ce este întâmplător?... În centru, sub icoană - paraclisul Sf. Nicolae. În dreapta, în zidul turnului, este incorporată o arcadă care mărturiseşte o cu totul altă arhitectură şi împărţire a spaţiilor, în proiectul iniţial (probabil de la Ştefan cel Mare).

Interior - aripa de vest

La interior, desigur, restaurarea a urmat forma cea mai târzie, cea moştenită de la Vasile Lupu; structura originară pare bazată pe o schemă mai simplă, cu 4 donjoane înalte, cu capacitate de apărare autonomă. Ceea ce vedem acum este o structură supraetajată de chilii, însă unui vizitator neavizat îi va fi greu să distingă intervenţiile de secol XVII de planurile iniţiale.

Câteva dintre sălile realizate între pereţii curţii interioare şi incinta externă, unele de dimensiuni considerabile, au fost transformate în muzeu. Informaţiile oferite vizitatorului despre trecutul monumentului, la diverse momente ale istoriei sale, sunt suficient de multe, pentru turistul răbdător (cam e de citit...). Faţă de efortul financiar considerabil, solicitat de amplele lucrări de construcţie, etalarea muzeală însă şchioapătă, din cauza tablourilor chicioase şi naive (soldaţi mustăcioşi, cu mult păr pe piept şi armament rudimentar, de haiduci), prea departe de reprezentările medievale, dar şi de o abundenţă de replici ieftine de armament (nu am văzut cuvântul "replică" în etichetare). Dar, desigur, astfel de probleme sunt cele mai uşor de corectat.

Camera de taină, una dintre spaţiile interioare amenjate în spiritul epocii. Aici ar fi de admirat mai puţin manechinul cu braţe de lemn, cât reconstrucţia sobei, cu cahle de tradiţie medievală.

Dreapta jos: câteva trepte înguste şi o întâlnire cu o domniţă încremenită. Lumina mică face toţi banii...

Proiectanţii expoziţiei au mizat pe scenele populate de manechine urâte, dar tocmai de aceea îngrozitoare. Sunt cel puţin câteva situaţii, pe turul de vizitare, când dai nas în nas cu o arătare, de cele mai multe ori într-o atmosferă obscură, în care volumele sunt greu de evaluat. Efectul este probabil cel scontat, de scădere a temperaturii sângelui cu două-trei grade. Nu este vorba despre efecte horror, ci despre nefirescul acelor atitudini încremenite. Aş sugera muzeografilor să mediteze la manechine umane în carne şi oase. Sau nişte stafii profesioniste.


Ancadramente de ambrazură recuperate prin săpătură arheologică.

Rezolvare de arhitectură care mi-a plăcut cel mai mult se află în cetatea din afară. Acolo au fost recuperate arheologic vreo 10 ancadramente de piatră pentru ambrazuri, complete, restaurate, aşezate pe nivelul de călcare. Devine foarte clar, astfel, că zidurile cetăţii de jos erau aici cu cel puţin 8-10 m mai înalte, transformând priveliştea de la podeţ într-un tablou sumbru. Faptul că restauratorii s-au abţinut să ridice incinta mai sus mi-a plăcut, deşi aici probabil au fost şi argumente de peisagistică (zidurile înalte ar fi obturat vederea cetăţii dinăuntru).

Vedere spre şanţul de apărare de la jumătatea podeţului de acces în cetate. Imaginaţi zidurile cetăţii de jos cu 10 m mai înalte, şi veţi obţine o parte a adrenalinei de care aveau parte vizitatorii de odinioară..